AŞADAR,
În Măeriște nu se vine, iar de plecat, e o adevărată provocare. Trebuie să ai un plan minuțios: pe ce dată, la ce oră, cu mașina cui. E musai s-o faci?
La începutul anilor ’90, o familie mixtă, româno-nigeriană, se stabilea în micul sat din Sălaj, care atunci avea puțin peste 700 de locuitori.
Mulți dintre ei credeau, în mare măsură justificat, că Zalăul, aflat la vreo 30 de kilometri, e centrul lumii.
Soţii Mariana și Aniemeka Onyejekwe împreună cu cei trei copii ai lor, Okwudi (care atunci avea aproape 6 ani), Chike (4 ani) și Nneka (un an), se instalau la capătul unei uliţe neasfaltate, tocmai la ieșirea din satul natal al româncei.
Aveau patru vecini pe o rază de un kilometru.
Apariția lor a produs rumoare și o curiozitate de neînfrânat. Doar i se spusese Marianei, când plecase la Cluj, să o ia la sănătoasa dacă vede un negru pe stradă.
Ea nu fugise, imobilizată fiind de ceea ce se cheamă dragoste la prima vedere.
Aniemeka Onyejekwe aterizase la București pe 4 martie 1977, cu câteva ore înaintea marelui cutremur. Ceaușescu era într-o vizită oficială tocmai în Nigeria, iar „Ani” se amuza gândindu-se că e un fel de schimb de experiență.
Nigerianul nu s-a făcut dictator. Și-a jurat că va rămâne aici dacă va scăpa cu viață. A urmat un an pregătitor la Bacău, unde a învățat româneşte, și apoi s-a înscris la secţia de Grafică de la Institutul de Arte „Ion Andreescu” din Cluj.
În Ardeal avea un frate care venise înaintea lui la studii în România.
A cunoscut-o pe Mariana Oşan la un chef studențesc, în 1983. Când ea a absolvit Chimia și a fost repartizată pe un post de subinginer la fabrica de cărămidă din Baru Mare, lângă Hațeg, și-au făcut planuri de căsătorie.
N-a fost simplu. Până la ofițerul de stare civilă trebuia să treacă de ofițerul de Securitate: „E cetățean străin, nu se aprobă, cel mai bine ar fi să nu vă mai vedeți”.
Li s-au născut primii doi copii, Aniemeka a trebuit să se întoarcă în Nigeria pentru stagiul militar şi abia în 1988 autoritățile comuniste au acceptat să le semneze certificatul de căsătorie.
După Revoluţie s-au mutat în Sălaj. Au locuit o vreme în casa bunicilor, apoi și-au cumpărat propria gospodărie pe ulița desfundată de la ieșirea din Măerişte.
Copiii au primit reguli noi-nouțe de adaptare la obiceiurile locului: „Aici suntem la țară, salutați pe toată lumea!”.
În vacanțe, când mergeau la Zalău sau la verişorii din Marghita, Okwudi, Chike și Nneka continuau să salute pe toată lumea.
Era derutant: li se spunea că, la oraș, dinamica socială e diferită. Când se întorceau acasă, iar li se atrăgea atenția că uită să dea binețe.
Mariana preda engleza și franceza și le cerea să nu i se adreseze cu „mami” în clasă.
Tatăl le spunea mereu: „Să nu-ți fie niciodată jenă cine ești, să nu intri nicăieri cu capul plecat. Să stai întotdeauna drept și să-ți rostești numele răspicat!”.
Erau fraze pe care fraţii Onyejekwe aveau să le înţeleagă pe deplin abia mai târziu.
„E o chestie foarte pregnantă partea asta de mândrie personală, pe care o avem de la tata. Nu neapărat că nu le-am fi avut și de la mama, dar n-am simțit lucrul acesta ca fiind la fel de important în cultura românească precum în cea africană sau nigeriană.
Poate că atunci mă deranja că tata nu dorea să se adapteze din toate punctele de vedere la mediul în care trăia. Acum înțeleg de ce. Era latura asta de multiculturalitate și dorința de a ne pasa niște idei în care el credea.
E interesant să trăiești într-o familie în care există două feluri de raportare aproape la orice lucru care te înconjoară. Am fost obișnuiți cu această dualitate culturală.
Mama avea un fel de a fi, tata − un alt fel de a fi. Veneau din culturi total diferite. Lucrurile astea nu le poți ascunde și nu le poți diminua însemnătatea. Țin de identitatea culturală”, spune Okwudi, cel mai mare dintre frații Onyejekwe.
La ocazii, seniorul Aniemeka purta ținuta tradițională a culturii din care provenea, Igbo.
Duminicile, mergeau toți cinci la biserica din sat. „Era o regulă clară în familia noastră. Ştiu că se termina programul de desene animate și mergeam la slujbă”, își amintește mezina, Nneka.
De Paști îmbrăcau întotdeauna haine noi, iar de Crăciun mergeau cu steaua.
„Eram integrați total în ceea ce însemna viața la țară.Aveam același comportament ca ceilalți, cu excepția faptului că nu aveam voie să primim copii acasă. E o chestie pe care n-am înțeles-o la momentul respectiv. Oamenii erau însă foarte, foarte curioși, iar mama, extrem de reticentă. Și nu din cauză că, vezi Doamne, ce s-ar fi putut întâmpla, ci prin prisma faptului că nu dorea să fim subiect de bârfă în sat. Oricum eram, dar ea prefera ca partea asta, cu ce se întâmplă în gospodărie, să fie legată numai de noi”, îşi aminteşte Odi.
