Responsive Menu
Add more content here...


Postul pascal – un exemplu de spiritualitate condensată

Sărbătoarea Paştelui fructifică cu precădere scenarii ale religiei canonice care constituie, însă, un fundal potrivit pentru performarea unor acte magico-ritualice teurgice. Slujba din noaptea de Înviere este un reper esenţial pentru credincioşi, iar Sfânta Împărtăşanie în ziua de Paşti desăvârşeşte primenirea spirituală susţinută de-a lungul postului pascal

by Mihai POP
0 comment 36 views
A+A-
Reset

Alimentele rituale consumate acum ţin de o retorică arhetipală: mielul, imaginea lui Hristos, se ducea, în satul arhaic, la biserică, pentru a fi sfinţit de preot; pasca (colacul de Paşti) respecta un cod al purităţii fără care nu putea fi consacrată religios; ouăle roşii amintesc deopotrivă de sângele lui Hristos, ca şi de regenerarea ciclică; conotaţiile pietale sunt dublate, cum spuneam anterior, de valenţe magico-rituale: se spune că cine nu mănâncă miel la Paşti, nu va avea noroc în acel an; pasca se frământă şi se coace de femei ce performează anterior scenarii de curăţenie rituală, atât fizică (spălat, pieptănat, îmbrăcat), cât şi spirituală (semnul crucii este replicat succesiv, peste făină, aluat, masă, cuptor), iar pasca se face numai din făină albă, cernută prin sită curată şi deasă; în fine, cojile ouălor roşii se pun în apa cu care se spală fetele pe faţă, să fie frumoase şi roşii în obraji, se aruncă în curte şi grădină, pentru belşug şi rod, se folosesc în scenariile de magie erotică, pentru legarea sau dezlegarea cuplurilor sau în cele de magie premaritală, pentru aflarea alesului şi grăbirea căsătoriei.

Este cunoscut faptul că societatea de tip tradiţional conservă într-o mare măsură tipare ale pietăţii populare, manifestate plenar la nivelul unei religii trăite, nu întotdeauna perfect identificabilă cu învăţătura dată de dogmele bisericii, dar străbătută de o mare fervoare. Într-un astfel de context pietal, „ţinerea” posturilor atestă un grad înalt al acestei religiozităţi asumate interior, mai ales că încălcarea unui asemenea precept creştin atrage după sine, în conştiinţa religioasă a maselor, pedepse dintre cele mai grave din partea divinităţii (Toader Nicoară, Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680 – 1800). Societate rurală şu mentalităţi colective, Cluj, 1997, p. 109 – 110).

Calendarul popular creştin structurează timpul în secvenţe care se succed în aşa fel încât perioadele de muncă să alterneze echilibrat cu perioade de răgaz trupesc şi sufletesc, iar în economia generală a gestiunii timpului cotidian şi a celui festiv, zilele de post reprezintă momente de mare intensitate a pietăţii colective, jalonând o viaţă nu doar echilibrată, ci chiar exemplară. Zilele de post erau ţinute de toată lumea, dar conştiinţa pietală mai dezvoltată a femeilor pare să-şi pună şi aici amprenta; informaţii ce ţin de o istorie a mentalităţii atestă faptul că toţi românii respectau posturile, chiar dacă acestea erau foarte lungi, mâncând în zilele de post numai mâncăruri preparate cu untdelemn şi, deseori, miercurea şi vinerea ţinând chiar post negru; dar se remarcă faptul că femeile ţin posturile cu foarte multă stricteţe, la fel ca toate datinile religioase (Doru Radosav, Sentimentul religios la români, Cluj, 1997, p. 221).

Postul se ţinea cu sfinţenie, pentru că zilele de post erau considerate ca momente de intensitate maximă a pietăţii colective, purificatoare prin forţa credinţei, „ca un reper important în calificarea exemplară a unei vieţi creştine” (Doru Radosav, op. cit., p. 221):

 

          „În post mâncam mămăligă cu mujdei şi cu silvoiţă şi cu moare, şi plăcintă cu silvoiţă, şi păsulă; atunci nimeni nu mânca de dulce, toată lumea ţinea post, şi când tăiam porcu nu mâncam, şi de erau copii. După ce tăiam porcu, spălam oalele şi lighienele în care lucram cu carnea, le spălam  cu leşie, că era post şi dupa aceie nu puteam face mâncare de post în vasele alea în care o fost carnea… le leşiem cu leşie în oală, să nu mai aibă unsoare pă iele şi dupa aceie făceam iară mâncare de post în oalele alea. Aveam linguri de lemn şi şi alea le leşieam, să nu rămână nimic pă iele uns. Nici la copii nu să dăcea din porc nimic până în sara de Crăciun. Atunci făceam sărmale cu orez şi mâncam prima dată de dulce după post” (nana Măria Sabou, a Gligoresii, Chilioara – Sălaj).

„Postu o fost post. Nu era danţ şi bătrânii fierbeau vasele cu leşie să nu fie cu dă dulce pă ele. Până la Paşti nu mâncam clisă ori carne… mai mâncam, poate, câte on pic de lapte, da carne şi clisă, nu. Nici nu am avut clisă atunci, că dacă o fost o bucată, o ţânut-o să fie la Paşti, la sarmale. Mâncarea aceie o fost mai sănătoasă. Făceam în tătă dimineaţa mămăligă…. mai puneam câteodată, după ce tăieam porcu, câte o jumărucă de clisă, da altfel era numa goală, ori cu lapte” (nana Jenica Horincar, a Dorucului, Chilioara – Sălaj).

Astfel, pentru sentimentul religios al comunităţii ţărăneşti, „păstrarea şi practicarea posturilor, alături de respectarea sărbătorilor şi a prezenţei exemplare la fenomenul liturgic, este un vot care califică viaţa creştinului şi a comunităţii” (Doru Radosav – op. cit., p. 223).

Dat fiind faptul că sensibilitatea religioasă proprie comunităţii tradiţionale era una ce valoriza postul în cele mai categorice dintre atributele sale, alimentele de post erau numeroase şi se consumau de către toţi membrii familiei, mai ales că exista o perspectivă creştină pentru înţelegerea postului, dar trebuie remarcat că de cele mai multe ori consumul lor era supravegheat de femeia din casă, mamă sau soţie. Ea era cea care pregătea mâncarea pentru întreaga familie şi de ea depindea dacă această mâncare era consumată cu plăcere. Grija ei pentru ca alimentele de post să nu se amestece cumva cu cele de dulce era semnificativă şi, de altfel, se ştie că în bucătăria tradiţională până şi lingurarele aveau două despărţituri: într-o parte se puneau lingurile de post şi în altă parte lingurile cu care se mânca de dulce.

Cu precădere în perioadele de post, dar şi în restul zilelor, se consumau mari cantităţi de cartofi şi fasole; fasolea, cu par sau fără par (cu viţă sau fără viţă) se cultiva fie în grădinile de legume, fie printre şirele de porumb. Atât timp cât în grădinî era fasole verde, practic ciorba de fasole nu lipsea din hrana aproape zilnică; toamna şi iarna se consumau, însă, cantităţi mari de fasole uscată, boabe, fie albă, fie tărcată, fie în ciorbe, fie scăzută. Cartofii se cultivau fie în grădina de zarzavat de lângă casă, pentru a fi mai uşor de recoltat pentru hrana zilnică, fie pe loturi din afara gospodăriei, alese cu grijă pentru codiţiile de sol pe care această cultură le reclama. Cartofii se depozitau, apoi, împreună cu varza, morcovii şi sfecla roşie în beciuri sau pivniţe.

 

Femeile găteau în perioadele de post ciorbe şi mâncăruri scăzute: „no, ce făceam, făceam zamă dă păsulă verde când iera, când nu, dă păsulă uscată, şi zamă dă hiribe. Apoi mai făceam şi mămăligă de hiribe. Fierbeam bine cartofii şi-i zdrobeam. Câte unii aveau zdrobalău dân ala, mare, cu picioare, ca un fel de scaun dă lăut, da noi nu aveam numa unu mic, ori le zdrobeam cu furculiţa; şi prăjeam în cratiţa cea de tuci o ceapă mare, în oloi, cu multă poprică roşie, dulce, şi sare, şi le amestecam şi făceam, aşa mămăligă dă hiribe; era tare bună cu morături, cu pepeni ori cu curechi morat. Tot în post făceam laşte: făceam aluat, ca cel de pătură, de tăieţei, dar fără ou, şi-l întindeam tare cu sucitoarea pe lopitău şi apoi puneam câte on vârf de lingură de silvoiz aşe, pă şire; după aia puneam iară o foaie de aluat pă deasupra şi apăsam bine în jurul silvoizului şi dupa aia tăiam cu cuţitu şi ieşeau pătrăţele mai mari, cu dulceaţa în mijloc. Le fierbeam şi după ce le strecuram le puneam în pesmet prăjit şi ierau tare bune” (Ludovica Gui, Valcău de Jos – Sălaj). Tot de post se mai găteau şi ciuperci, în special hribecopite, oişte sau ghebe, dar şi bureţi de prun, galbeni sau creasta cocoşului. Ciupercile se adăugau într-o tocăniţă consistentă de legume şi, astfel, se gătea topala de bureţi.

Denumite piroşte, păpuşoi, keoaşte, boace, găluşte, cu păsat, cu orez sau cu amestecul celor două, sarmalele erau o mâncare ce se consuma mult în zonă. În zilele de post, se făceau sarmale de post, unse doar cu ulei, gustul bun fiind dat de ceapa prăjită şi de condimente; altfel, sarmalele se făceau cu carne, mai ales cu carne afumată, tăiată în bucăţele mărunte.

Dr. Camelia Burghele, etnolog

You may also like

Leave a Comment