Este actorul fenomen, reprezentant al unei generații de aur a Teatrului Românesc. Poet, profesor, un român cu vocație și un creștin, Dorel Vișan a împlinit 87 de ani!
Înainte de a fi actor, a fost profesor de Educaţie fizică şi sport la Surduc. A împlinit în iunie 87 de ani, dar se ţine bine. Secretul? Dorel Vişan face zilnic gimnastică
S-a născut la 25 iunie 1937, la Tăușeni (județul Cluj). Între anii 1950–1955, a urmat cursurile Școlii Pedagogice de Băieţi din Cluj-Napoca, iar în perioada 1956–1960 a fost profesor de educație fizică la Școala elementară din Surduc.
În anul 1965 a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică ”I. L. Caragiale” din București, la clasa coordonată de profesorul George Dem. Loghin, lectorul Dem Rădulescu și asistenta Adriana Piteșteanu. Dorel Vișan este un actor, director al Teatrului „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca și poet român.
A interpretat peste 40 de roluri în teatru, în cea mai variată gamă, de la Molière la Shakespeare, de la Marivaux la Büchner, iar în film a avut peste 50 de roluri în producții românești și internaționale. Este unul din cei mai importanți actori de film din România și unul din puținii, care au ajuns la o solidă reputație europeană. Puţină lume ştie că iniţial, Dorel Vişan se pregătise să devină învăţător, şi a fost dascăl, la Şcoala de aplicaţii, şi apoi, profesor de Educaţie fizică, într-o şcoală generală. Iată că pe binecunoscutul actor Dorel Vişan, pe care intre anii 1956 – 1960 îl găsim profesor la Şcoala Generală din Surduc.
Cei mai tineri îl identifică drept Senatorul melcilor şi-i folosesc replica „Fir-aţi ai dracu’ cu melcii voştri!” pe post de vorbă de duh în situaţii dificile. Cei care sunt „mai vechi în societate”, cum îi place să spună, îl cunosc drept Nea Tăticu din „Declaraţie de dragoste”, Popa Furtună din „Pădureanca”, ori drept Regele Iacob.
Cariera lui înseamnă aproape 70 de filme şi probabil câteva sute de piese de teatru, de-a lungul a peste patru decenii. Deşi nu se recunoaşte drept „nostalgic”, spune că în ciuda „şcolii comuniste” în acei ani au fost create filme memorabile, în timp ce în ultimii ani, şi în ciuda premiilor de la festivaluri, filmele recente sunt „făcute” şi nu te mai cheamă să le vezi şi a doua oară.
Îndrăgitul actor spunea odată:
“A murit nu doar cavalerismul, ci şi ierarhia, pentru că, eu, ca dascăl, am urcat toate treptele până la stadiul universitar, inclusiv doctoratul. Eu cred că a învăţa este un efort, a merge la şcoală nu-i aşa de simplu, trebuie să te supui unei rigori. Altfel, nu faci nimic. Şi în viaţă, orice lucru important pe care îl faci are în spatele lui o suferinţă. Nu poţi să faci nimic fără suferinţă, nu poţi să faci nimic fără a renunţa. Zilele trecute, de exemplu, eram la Reşiţa, am făcut acolo o piesă la radio, şi discutam despre o gimnastă a noastră, Daniela Silivaş, pe care am cunoscut-o când făceam filmul „Iacob”, acolo, pe la Hunedoara, Deva, zona aceea… Când s-a făcut premiera, l-am rugat pe cel care organizase să le invite pe gimnaste. Fiind şi dascăl de Educaţie fizică, am vrut neapărat să vină. Şi am dat mâna cu ea; parcă dădeai mâna cu, nu ştiu, o curea care învârte la batoză, aşa avea în palmă bătăturile. Eu am făcut teatru din greşeală, s-a întâmplat. La şcoală erau tot felul de cercuri. Erau cercuri de sport, de literatură, de istorie, de geografie, dar şi de teatru. Şi dintre cei care eram mai băgăcioşi, am fost selecţionaţi câţiva… Şi-am făcut… parcă „…Escu”, de Tudor Muşatescu… Iar când am intrat în învăţământ, am făcut teatru de amatori, dascălii trebuiau să facă „muncă culturală”. Am montat o piesă cu o fată de la Radioficare, Mia, am făcut „Ursul”. Şi au venit nişte artişti de la Cluj, ne-au văzut şi mi-au zis: „De ce nu vrei tu să te faci artist, că ai înclinaţii?!”. Şi până la urmă am dat şi la şcoala de teatru, unde am avut nişte dascăli extraordinari!”.
Dorel Vişan spune că performanţa în sport şi în teatru se face doar cu sacrificii.
Dorel Vișan a făcut o declarație plină de tristețe. Actorul a dezvăluit una din durerile sale:
„Am ajuns la o concluzie foarte tristă: nu mai am cui da telefon. Colegii cu care eram în relaţii de telefon, ca Mircea Albulescu, nu mai sunt. Ştefan Iordache… Nu mai sunt. Prietenii puţini pe care i-am avut s-au împuţinat considerabil. Eu însumi mă caut tot mai rar. Cu toţii ne căutăm tot mai rar. Nu mai ştim unde mergem şi de unde venim. Este trist ce se întâmplă…”
Marele actor Dorel Vişan a părăsit scena. Regretele amare care i-au grăbit sfârşitul carierei
Fie timpul nu mai are răbdare cu ei, fie timpurile îi obligă să se retragă în culise. Este şi cazul titanului Dorel Vişan.
Decizia vine după mai bine de 40 de roluri în teatru și peste 50 în film, în producții românești și internaționale. S-a întors la origini, în satul ardelean Tăușeni, din comuna Bonțida, acolo unde a și crescut. A făcut acest pas odată cu izbucnirea pandemiei.
„Nu m-am retras din lumina reflectoarelor, cât m-au împins. Nu se mai face ce se făcea odată… Am intrat într-o zonă specială, așa-zisă modernă, în care cultura, care este menită să desăvârșească omul, i-a dat omului cea mai cruntă lovitură. Pentru că nu-l desăvârșește, îl face mai arogant, mai confuz, mai isteric și mai îndoctrinat. Acestea sunt motivele care m-au determinat să mă retrag”, a spus atunci Dorel Vişan.
De câțiva ani, actorul Dorel Vișan se ocupă de propria seră, aflată la aproape 30 de kilometri de Cluj-Napoca, orașul său de suflet. Acolo cultivă în fiecare an roșii, castraveți verzi, ardei grași, dar și spanac și ceapă.
Pilda gândacilor. Ce reclamă, Doamne fereşte!?
„Au descoperit un instrument pe care-l pui în priză şi toţi gândacii şi şoarecii pleacă. Pentru că ăla le afectează sistemul nervos. Dacă e afectat sistemul nervos la şoareci, să ştii că e afectat şi sistemul nervos al copiilor! Dacă-l pui în priză să-ţi plece gândacii, îţi pleacă şi copiii!”
Aţi fost profesor de Educaţie Fizică în localitatea Surduc, judeţul Sălaj. Cum era acolo?
„Erau acolo mulţi muncitori care lucrau în mina de cărbune. O altă lume. Aveam prieteni mineri cu care beam bere, mergeam la petreceri. Ca şi când am fi de-aceeaşi categorie. Însă ne respectau. Eu tot profesor rămâneam, iar el se mândrea că îl ridic la înălţimea mea”.
Aoleu!
„Dar să ştii că lucrurile astea îl încartiruiau pe tânăr într-un program. Poate că programul acela nu era cel mai bun, dar era o sarcină. Eu văd acum cum copiii sunt total dezorientaţi, nu mai au relaţie cu ei. Mă urc în metrou şi văd cum toţi scot telefonul şi-ncep să butoneze. Nu vorbesc cu nimeni. Păi, altădată, când stăteai lângă o fată, te mai foiai, mai făceai cumva să se apropie cotul de ea. Astăzi e degradare umană, aşa se numeşte! Numai noi îi spunem progres tehnologic”.
„Ei nu ştiu ce e libertatea!“
