Connect with us

Editorial

Viaţa de suporter e frumoasă, grea şi necesită sacrificii

Mereu mi-am dorit să văd un meci din galerie. Să trăiesc ceea ce simt suporterii adevăraţi, acei suporteri care îşi poartă cu adevărat echipa spre victorie. Am avut ocazia să trăiesc acest sentiment la partida de campionat a echipei HC Zalău în deplasarea de la Craiova din returul campionatului care s-a încheiat în urmă cu o lună.

Ce am reuşit să înţeleg după o astfel de experienţă? Ei bine, ce am înţeles este că nu este uşor să fii suporter. Ideea de a merge la respectivul meci mi-a venit pe moment. Eram la discuţii cu liderul galeriei HC Zalău, Gicu – cum îi spun prietenii şi care recent şi-a serbat ziua de naştere – şi, prinşi de entuziasmul momentului am acceptat propunerea de a face deplasarea alături de galerie la Craiova.

Fiind o oră destul de târzie, ora 22:30, am plecat acasă la somn, deoarece o astfel de deplasare nu este uşoară. La ora 6:45 a fost deşteptarea. După pregătirile de rigoare, la ora 7:45 am pornit spre Craiova, patru inşi, iar la Vâlcea ne-am mai întâlnit cu un suporter. E greu să conduci atâţia kilometri. Nu sunt mulţi, doar 480, dar pe drumurile din România ai nevoie de timp. Cu opririle de rigoare,  pentru dezmorţire sau o cafea, am ajuns la Craiova cu o jumătate de oră înainte de meci.

Ne-am înarmat cu fulare, steaguri, o tobă şi am mers la casa de bilete de unde am achiţionat tichetele de acces în impozantul Palat al Sporturilor, o construcţie frumoasă care pare neschimbată de la ultimul meci urmărit, de acea dată în calitate de jurnalist cu patru ani în urmă. Ce m-a impresionat pe mine, dar şi mai mult pe băieţii cu care am făcut deplasarea, adevăraţii suporteri, nu un novice ca mine, a fost modul de abordare al jandarmilor. Un salut politicos, o discuţie amicală legată de drumul greu, plus alte întrebări legate de dificultăţile întâmpinate pe drum. Am fost supuşi inevitabil şi unui control asupra conţinutului mesajelor pe care urma să le postăm, totul fiind făcut într-un mod cât se poate de profesionist şi civilizat.

La intrarea în sală jandarmii ne-au însoţit la sectorul din care urma să ne încurajăm echipa, iar spre amuzamentul nostru, o parte din fanii olteni au venit să se aşeze tocmai lângă noi. La îndemnul jandarmilor oamenii au ales să se aşeze la câteva locuri distanţă, dar nu foarte departe de noi. Galeria olteană a dominat fondul sonor, dar am avut şi noi momentele noastre de glorie, momente în care am dominat noi fondul sonor. A fost şi un moment mai puţin plăcut când un fan oltean a încercat să ne provoace. A încercat, pentru că imediat a fost rugat de un jandarm să se calmeze şi nu s-a întâmplat absolut nimic.

La final de meci totul a fost paşnic. O parte din fanii echipei oltene ne-au felicitat atât pe noi cât şi echipa. Le-au lăudat pe fete şi  pe antrenorul Tadici. Cea mai mare suporteră a echipei chiar a dorit să se fotografieze cu tehnicianul echipei sălăjene. A fost o aventură frumoasă şi niciodată nu s-a scurs o partidă de handbal aşa de repede cum s-a scurs cea în care am stat în galerie.

Am ieşit din sală răguşit şi dezamăgit că echipa a pierdut. Asta este, în sport se întâmplă să şi pierzi, nu poţi câştiga mereu, dar greul pentru suporter începe la finalul meciului. Pe lângă supărarea eşecului suferit, răguşeala survenită în urma scandărilor şi oboseala acumulată, suporterul are de făcut şi lungul drum spre casă, un drum mai lung la întoarcere decât la venire pentru că după un eşec este greu. Mă întreb cum este drumul spre casă după o victorie. Poate o să trăiesc şi acest sentiment şi nu neapărat după un meci al echipei de handbal, poate o să-l trăiesc după o victorie a echipei de volei.

loading...
Loading...
Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

More in Editorial