Connect with us

Editorial

EDITORIAL. Ep.2:  Fotbalul românesc = Fotbalul sălăjean

Goal.com face o radiografie a fotbalului românesc, de la Primul Campionat Mondial din 1930, unde ţara noastră s-a numărat printre singurele patru combatante din Europa, până în zilele noastre.

Articolul este intitulat, sugestiv ‘De la geniul lui Gheorghe Hagi şi gloria din Cupa Campionilor Europeni, la un club de duzină – uluitoarea prăbuşire a fotbalului românesc o dată cu decăderea măreţei Steaua Bucureşti. Autorul este celebrul Keir Radnedge – un fel de Cristian Ţopescu britanic, care a relatat de la toate campionatele mondiale de fotbal organizate din 1966 încoace, pentru ziare, reviste, posturi radio şi TV.

Iar acest lucru se vede din felul în care este redactat articolul, nostalgia unui occidental care a trăit la cote maxime confruntarea sportivă Est-Vest răzbătând printre rânduri. Voi reproduce, în continuare, textul integral al acestui articol-şcoală, ale cărui concluzii sunt cât se poate de corecte.

“A fost o vreme când cluburile armatelor dominau fotbalul Est-european. O scurtă privire în rândul protagonistelor primelor ediţii ale cupelor europene este elocventă: Honved Budapesta, Dukla Praga, Legia Varşovia, CDNA Sofia, Partizan Belgrad, Partizani Tirana, Vorwarts Berlin (Berlinul de Est) şi Steaua Bucureşti. Steaua a ajuns chiar în finalele a doua Cupe ale Campionilor Europeni, bătând Barcelona la loviturile de departajare în 1986, înainte de a pierde cu 4-0 la AC Milan, în 1989.

Astăzi, dacă Steaua şi-ar dori să ajungă în finala competiţiei, ar avea nevoie de influenţa lui Michel Platini, care să găsească un şiretlic pentru a interzice accesul giganţilor din Vestul Europei. Dar cu ani în urmă, fotbalul din Europa de Est în general şi cel românesc, în particular, era o forţă de temut. Istoria recentă a fotbalului românesc este o poveste tristă, al cărei punct culminant a fost atins săptămâna trecută, cu explozia de violenţă a unui fan, la un meci al Stelei.

România s-a numărat printre cele patru naţiuni europene care s-au aliniat la startul Primului Campionat Mondial de Fotbal, organizat în Uruguay, în 1930. Atât de mare era entuziasmul la cel mai înalt nivel, încât Regele Carol a achitat cheltuielile de deplasare ale echipei, peste ocean.

Instalarea comunismului a venit cu bune şi rele pentru dezvoltarea sportului. Pe de o parte, conducerea autocrată impunea ca sportul să servească interesele statului. De aici, dezvoltarea cluburilor armatei şi poliţiei în ţările din spatele Cortinei de Fier.

Pe de altă parte, cluburile armate aveau şi beneficiile lor, chiar dacă jucătorii erau, oficial, amatori, nefiind platiţi pentru prestaţiile sportive; desigur, puteai număra pe degetele de la o mână ocaziile în care îmbrăcau uniforma militară.

Înrolarea în armată era obligatorie, iar serviciul militar dura cel puţin doi ani. Prin urmare, perspectiva de a petrece această perioadă făcând sport era destul de atrăgătoare, iar un cadet talentat îşi părăsea bucuros clubul local, pentru a juca la Honved, Steaua, Legia.

Sportul le oferea est-europenilor şi un paşaport către o lume mai largă. În România, puterea în fotbal a fost împărţită, în linii mari, între Dinamo, echipa Securităţii şi Steaua, fosta CCA (Casa Centrală a Armatei). Aceste două echipe aveau puţini rivali în interiorul ţării, puţine echipe ajungând la valoarea lor.

De pildă, după ce tânărul Gheorghe Hagi a înviorat spiritele în Campionatul Românesc de fotbal, făcând diferenţă cu talentul sau în timp ce juca la Sportul Studenţesc în prima jumătate a anilor 80, atât el, cât şi clubul său au aflat, cu surprindere, că a fost transferat la Steaua. Când oficialii Sportului Studenţesc au cerut o primă de transfer, li s-a spus politicos, dar ferm, că trebuie să-şi uite pretenţiile. Aceştia erau anii de vârf ai fotbalului românesc, de care regimul Ceauşescu se folosea ca de o jucărie pentru controlul maselor.

Clubul favorit al lui Nicolae era Steaua. La mijlocul anilor 70, clubul avea propriul complex sportiv, cu un stadion pe care se puteau practica mai multe sporturi. Steaua domina pe plan naţional în mai multe sporturi: handbal, hochei, baschet, volei, fotbal. În 1986, Steaua a devenit prima echipă românească şi a doua din Răsăritul Europei care a ajuns în finala Cupei Campionilor.

Prima fusese Partizan Belgrad, care în 1966 a fost învinsă de Real Madrid. Steaua, însă, a reuşit mai mult şi, în pofida tuturor aşteptărilor, au reuşit să învingă măreaţa Barcelona, în Spania, la Sevilla, după loviturile de departajare de la 11 metri. Apoi, Steaua a continuat să câştige eventul în România şi s-a reîntors în finala Cupei Campionilor Europeni trei ani mai târziu.

Dar bătea deja vântul marilor schimbări pe scena politică europeană. Jucătorii Stelei, cu minţile în altă parte, la transferurile peste hotare, s-au prăbuşit în faţa Milan-ului, la Barcelona, pierzând cu 4-0 şi putea să fie chiar mai rău. Mai târziu în acel an a venit Revoluţia din România, execuţia cuplului Ceauşescu din zilele de Crăciun şi transformarea dificilă într-o nouă lume.

Eroii Stelei şi alţi jucători care s-au transferat la cluburi din străinatate au adus un plus de experienţă, de cunoştinţe tactice şi de antrenament fizic la echipa naţională, care a atins vârful de performanţă la Campionatul Mondial din 1994, când a ajuns în sferturile de finală.

Dar preţul libertăţii politice a fost implozia fotbalului autohton. Suportul statului pentru sport a dispărut peste noapte şi prea multe cluburi au fost preluate de persoane care au alte interese decât sportul. Orice adolescent cu evoluţie promiţătoare a fost imediat vândut la cluburi din străinătate.

Calitatea fotbalului practicat pe stadioanele din România s-a inrăutăţit. Au rămas rivalităţile între grupurile de suporteri, care adesea au degenerat în altercaţii. Uitate sunt acum zilele de glorie ale clubului… estompându-se, înapoi, în spatele Cortinei de Fier, cu Steaua de azi zbătându-se să treacă de fazele preliminarii ale competiţiilor europene”.

♦ Florin MORAR

Loading...
Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

More in Editorial